Exclusiv Hrana sălbatică

Foraging. Un termen aparent nou, dar cu rădăcini adânci în cultura umanității. Pentru că mai întăi și mai întăi, ne-am hrănit cu ce ne-a oferit natura, învățând plantă cu plantă, cum să le folosim și ce calități nutritive sau medicinale au fiecare în parte. Mii de ani de teste și experimente, concentrate mai apoi în informații transmise din generație în generație.

Odată cu practicarea agriculturii, omul a început cultivarea selectivă, doar a anumitor plante, pentru a-și asigura hrana, ca mai apoi, în momentul industrializări, paleta să fie și mai mult restrânsă, iar prăpastia dintre flora spontană și om să se adâncească dramatic.

Însă timid, în ultimii ani, un nou curent a luat naștere, și tot mai mulți redescoperim ce oferă că hrană natura în mod spontan. Există câteva argumente solide pentru a încurajă pasionații de wildfood: diversitatea de plante comestibile oferite de natură asigură o gamă mult mai largă de nutrienți pentru organism, actul în sine de a strânge plante este benefic pentru că implică lungi excursii în natură, într-un mediu curat și este un bun prilej de a intra în contact cu natura în toată splendoara sa și de a cunoaște de aproape zone care altfel, poate, nu le-am fi vizitat vreodată.

Înainte de a ne repezi la ceaun, trebuie subliniat că, ca orice activitate, foragingul are câteva reguli de bun simț care este bine să le respectăm. Experiența se capătă în timp, și dacă suntem novici, la început este de preferat să dedicăm timp pentru a învață. Pentru că o regulă de aur este aceea că nu se consumă niciodată, oricât de puțin, dintr-o plantă sau o ciupercă pe care nu o cunoaștem ‘sută-n mie’. Poate am avut șansa să moștenim câteva informații de la bunici sau părinți, și știm măcar să diferientam trifoiul de măcriș, dar dacă aceste date ne lipsesc ne înarmam cu răbdare, încălțăminte adecvată, o aplicație de identificare a plantelor (care ajută în niște limite, dar doar în procesul de învățare) și câteva cărți/site-uri și grupuri de specilitate.

Atunci când am depășit această primă etapă, și începem să culegem pentru consum plante, ținem cont că este important să nu “radem tot”. După unii specialiști maxim 5% nu afectează perpetuarea speciei. De asemenea, este de preferat să culegem plante perene. Niciodată nu sunt recoltate plante protejate prin lege. Introducem treptat plantele din flora spontană în meniu, pentru a da organismului șansa să se obișnuiască cu un nou tip de hrană. Încă nu suntem pregătiți să consumăm tot ce ne iese în cale. Este o etapă în care putem consuma plante și ciuperci care sunt ușor de identificat și care nu au ‘verișoare’ cu care le-am putea confunda și care pot să fie chiar otrăvitoare (unele mortale) pentru organismul uman.

De aici lucrurile sunt din ce în ce mai simple și experiența își vă spune cuvântul. Cu fiecare ieșire vom descoperii noi și noi plante. E important să nu uităm că fiecare plantă și ecosistem sunt unice, și pentru a ne bucura pe termen lung de ele este important să le protejăm și respectăm. Faptul că nu cunoaștem o plantă nu înseamnă că o rupem. Faptul că e otrăvitoare pentru noi, nu înseamnă că nu e beneifica pentru o altă specie.
Închei pledoaria mea pentru acest stil de viață cu o rețetă delicioasă și rapidă de cremă de lămâie cu flori de soc, oferită de Camilla Hawkins, pe site-ul yummply.com. Am ales-o pentru că oricât de nefamiliarizati am fi cu flora spontană, cred că foarte puține persoane nu cunosc cum arată florile de soc.

Socul este un arbust întâlnit mai peste tot, iar socata este una din băuturile pe care majoritatea dintre noi am făcut-o în luna lui mai. Dar florile delicate și parfumate ale socului sunt des folosite în deserturi fine și inedite.

Ingrediente: 200 g de zahăr pudră, 2 lămâi, 55 g unt, 5 flori de soc și 2 ouă.

Mod de preparare: În primul rând spălați florile de soc, având grijă să îndepărtați orice insectă sau orice altă impuritate. Lăsați-le puțin la zvântat pe un șervet de hârtie. Într-un oală, puneți la foc minim zahărul, zeama și coaja lămâilor, untul și florile de soc. Amestecați continuu până când zahărul este complet dizolvat, având grijă să nu înceapă să fiarbă. Îndepărtați de pe foc oala, și lăsați compoziția să se răcească pentru 5 minute, timp în care bateți bine ouăle. Scoateți florile de soc și reașezați oala pe aragaz. Adaugați ouăle, amestecând continuu, la foc minim. În câteva minute compoziția va începe să fiarbă și să se îngroașe, căpătând textura unei crème dense.

Gata, delicata cremă este finalizată. Poate fi folosită ca atare sau la un tort. De asemenea, poate fi pusă imediat în borcane (exact ca orice dulceață), iar după răcire se poate păstra până la 3 săptămâni în frigider. Dați-ne de veste dacă ați încercat rețeta și mai ales dacă va plăcut! Și împărtășiți cu noi și alte rețete inedite cu flori sau fructe de soc.

Surse fotografii:  pexels.com si yummly.com